Atâția prieteni comuni... si noi doi straini cu amintiri comune...
Am stat cu noduri in gat controlandu-ma sa nu zic, sa nu schitez, sa nu fac nimic care sa nu fie la locul lui pentru situatia in care eram. Nu stiu ce m-ar fi impins sufletul sa fac, dar nu l-am lasat sa ma controleze. Mi-am reprimat toate pornirile catre... nu stiu ce, poate catre tine. Poate ar fi fost porniri acide care sa te indeparteze, sa ma apere de tine, de mine si de ce am fost noi candva. Poate ar fi fost porniri care sa te traga inspre mine, pentru ca in urmatoarea secunda sa distrug prietenia asta aparenta dintre noi, ca prietenie adevarata nu stiu daca e tinand cont de tot ce simt.
Ah, si nu stiu ce simt per total, dar iar ai fost langa mine cand iti spuneam de problemele mele, si iar ai incercat sa ma sprijini si sa arati compasiune. Te-am indepartat atunci, ca imi era prea dor de tine facand asta. Ai fost langa mine in momentele importante din weekend-ul asta, in momentele importante pentru mine, in momentele importante pentru tine si in momentele importante pentru tot ce s-a intamplat, cu aceeasi atitudine pe care o aveai inainte, cand eram "noi". Si ai spus ca e "ca pe vremuri", dar nu mai e din pacate.
Probabil mi-ai spus ceva prin tot ce ai facut, dar nu am inteles... Si probabil ai vrut sa intelegi ce gandeam, dar nu aveai de unde sti.
Totul a fost ca un vis frumos ca ai fost langa mine la fel cum erai cand eram noi, si un cosmar ca ai fost atat de strain si de departe...
